Timea Honț a studiat jurnalismul la Cluj-Napoca, unde a întâlnit și o perspectivă diferită a profesorilor germani, ceea ce a determinat-o să își continue studiile la Viena. După ce a trecut printr-un „cantonament care i-a format o viziune multidisciplinară”, s-a întors în țară, unde, la Casa Jurnalistului a învățat ce înseamnă cu adevărat să sapi după o poveste.

De-a lungul timpului a scris despre alegeri și proteste, despre sărăcie și violență domestică și a fost premiată pentru materialele sale, premii despre care Timea ne spune că se datorează întregii echipe din care face parte.

Ne-a povestit despre cariera ei în jurnalism și drumul până aici, despre calitățile pe care un om în domeniu ar trebui să le aibă, despre proiectele sale, cum își alege subiectele și cum își pun acestea amprenta asupra sa. Ne-a vorbit și despre UNFINISHED LOVE STORIES, un proiect editorial al EIDOS FOUNDATION, unde sunt publicate povești reale de iubire contemporană romantică, părintească, de natură, de sine sau de viață în general. 

Timea, cum te-ai îndrăgostit de jurnalism și care a fost momentul în care ai știut că vei face din el o carieră?

Jurnalismul a fost cu siguranță prima mea iubire, dar nu și singura. M-am îndrăgostit de ideea acestei meserii încă din liceu, înainte să înțeleg ce înseamnă ea cu adevărat. Au urmat ani de studenție în care ne-am cunoscut mai bine, ne-am mai și certat, am descoperit și alte pasiuni, până ce am ajuns să luăm o pauză, pentru ca apoi să ne regăsim mai maturi și mai încrezători în viitorul nostru împreună.

Acum avem o relație deschisă: am mai mereu un subiect în lucru, dar jonglez și cu alte proiecte culturale sau sociale.

Ai studiat jurnalismul la Cluj și Viena. Cum a fost pentru tine perioada studiilor? Cum a fost să studiezi în afară, comparativ cu România? Cu ce lecții te-ai întors din Viena?

La Cluj am studiat jurnalism în limba germană, motiv pentru care am avut norocul de a avea și profesori din Germania și de a vedea lucrurile și din altă perspectivă. Nu că ar fi fost profesorii noștri mai prejos, dar pur și simplu era o diferență de metodologie – de regulă învățam despre istoria jurnalismului, teorie, modele de comunicare, pe când atunci când aveam workshopuri cu profesori din Germania lucrurile deveneau practice: ieșeam să filmăm, simulam un studio tv, ne apropiam mai mult de realitatea meseriei. Cea mai intensă experiență a fost probabil în studioul de radio UBB unde am făcut parte din echipa care a înființat emisiunea în limba germană. Pentru mulți studenți radioul facultății a fost primul internship, locul în care și-au descoperit vocea.

În Viena am migrat spre publicitate, programul universitar în care m-am înscris era gândit per total ca o practică cu profesioniști din domeniu. Toți profesorii noștri erau experți media, directori de televiziuni, specialiști in marketing, fondatori de agenții, copywriteri cu experiența. A fost ca un cantonament care cred că mi-a format o viziune multidisciplinară în zona comunicării. Am jonglat probabil cu toate rolurile din domeniul comunicare, de la PR, la design, de la marketing la dtp, de la campanii outdoor la realitate augmentată.

Ai învățat ce înseamnă să sapi cu adevărat după o poveste la Casa Jurnalismului, ajungând să tolerezi, să înțelegi și să iubești munca de editare. Care este și cum s-a dezvoltat pe parcurs relația ta cu scrisul?

Casa Jurnalistului a fost prima școală de jurnalism independent, crescută la firul ierbii, cu bani puțini, dar pasiune reală. La Casă am ajuns după ce am revenit în țară și am încercat să țin în același timp un job în publicitate și unul – neplătit, evident –  de activist pentru Roșia Montană. 

Drumul până la publicarea primul text a fost o tortură. Eram extrem de nesigură, atât pe scriitură, cât și pe relevanța informației redate. Poate cea mai importantă lecție din acea primă experiență a fost vulnerabilizarea față de editori (toți colegii din redacție editau textul), apoi expunerea și asumarea față de public. După alte câteva texte m-am împrietenit cu procesul și am învățat să apreciez ajutorul fără să-l percep ca o critică. 

Între timp, am interiorizat mai mult ideea că nu contezi tu așa de mult, nu contează cum te percepe pe tine publicul, ci mesajul pe care îl transmiți și impactul pe care îl are povestea ta, cum le schimbi viața celor despre care scrii și celor care te citesc.  

Ce ai spune că trebuie să aibă un jurnalist adevărat? Dar dacă vorbim de tinerii la început de drum, ce i-ai sfătui înainte să pornească pe acesta?

Să aibă principii puternice, dar certitudini puține. Să identifice mentori și să aibă curaj să-i abordeze. Să nu se agațe prea mult de calificările pe hârtie, ci de experiența reală. Să pună mai mult preț pe meseria ca stil de viață decât ca titulatură. Să nu fie perfecționiști. Să fie o portavoce pentru dreptate. 

Scrii despre alegeri și proteste, despre sărăcie și violență domestică. Cum te marchează poveștile pe care le documentezi și apoi le pui în cuvinte?

Dacă alegi jurnalismul narativ – reportaje, portrete, subiecte de amploare ale căror documentare se întinde pe câteva săptămâni sau luni – inevitabil te implici și emoțional, pentru că asta e și miza demersului: să te adâncești într-o lume puțin cunoscută, să redai în mod autentic o perspectivă din mijlocul unei realități în care trăiește o comunitate. Odată documentate, poveștile devin experiențele tale de viață. 

Cum îți alegi subiectele despre care scrii? În ce fel sau măsură contează reacția publicului pentru tine? S-a schimbat vreodată stilul tău de scriere sau abordare în funcție de acesta? Cât de des scrii cu gândul la public?

Mă preocupă mai ales subiectele sociale – egalitatea de gen, drepturile minorităților, educația în comunitățile sărace – și rezonez cu proiecte care creează punți între diferite comunități sau discipline și testează noi metode de a spune povești. 

Interesul public e premisa jurnalismului de calitate. Fiecare material trebuie scris cu gândul la public, dar asta nu înseamnă că trebuie dictat de el. Părerile vor fi mereu împărțite, un material nu va fi apreciat de toată lumea, dar scopul nostru nu ar trebui să fim plăcuți și iubiți, ci să vorbim despre subiecte importante pentru societate.

Legat de stilul de a scrie: În primii ani am învățat o lecție importantă pe care mi-am împrospătat-o de curând, când am citit recomandările lui Daniel Jones, fondatorul Modern Love. E important să îți găsești vocea și să-i vorbești cititorului de pe picior de egalitate. Dacă ești arogant și ai impresia că le știi pe toate, se va simți. Dacă pici în cealaltă extremă și te victimizezi, tot nu vei reuși să transmiți eficient o poveste. În schimb, dacă abordarea ta e una de sinceră curiozitate, cititorul te va urma în toată călătoria pe care o construiești în text.

De-a lungul carierei munca ți-a fost apreciată, primind premii precum Superscrieri sau Eppy. Cum simți aceste recunoașteri și cum contează acestea în munca de jurnalist?

Jurnalismul de profunzime, longform este de cele mai multe ori muncă de echipă. La fel și premiile primite sunt tot pentru munca întregii echipe. De obicei, sunt o confirmare că ești în companie bună și pe drumul cel bun, că munca ta contează.

Cel mai nou proiect în care ești implicată se numește UNFINISHED LOVE STORIES. Ce ne poți spune despre acesta? Ce te-a făcut să te implici și cum crezi că ajută acesta cititorii?

UNFINISHED LOVE STORIES este un proiect editorial al EIDOS FOUNDATION, pornit din convingerea că poveștile adevărate pot inspira, vindeca și încuraja oamenii să exploreze cât mai multe valențe ale relațiilor moderne, învățând din poveștile altora.

Avem ca sursă de inspirație Modern Love, cea mai citită rubrică a The New York Times, lansată în 2004 de Daniel Jones. Sub îndrumarea lui, ne‑am propus lansarea rubricii în variantă autohtonă, unfinished. Ideea a apărut acum doi ani, după ce fondatorul Modern Love a participat la festivalul Unfinished, organizat de Fundația Eidos. Echipa fundației a lansat un call la care comunitatea festivalului a răspuns cu mult entuziasm (peste 100 de povești trimise!), apoi cele mai bune texte au fost alese chiar de către Daniel Jones și citite în cadrul evenimentului de către actori profesioniști. Succesul inițiativei a arătat o nevoie puternică de a împărtăși povești personale, reale, uneori dureroase, dar vindecătoare. Platforma pe care o vedeți acum – unfinishedlove.ro  – e gândită ca un proiect editorial de sine stătător pe care veți găsi povești personale, experiențe reale, obstacole înfruntate, mici victorii personale. 

Pentru lansarea proiectului am editat 12 texte lungi și 10 scurte, împreună cu colega mea, Nicoleta Rădăcină. Ne-a surprins faptul că lumea în general nu alege să scrie despre poveștile romantice. Sunt altele mai adânci, definitorii, care se vor spuse mai urgent sau pe care autorii simt că le pot da mai departe ca pe un cadou, cu toată experiența și înțelepciunea lor – o poveste despre cum îți reconstruiești imaginea de sine după un accident, o epopee despre ce înseamnă să nu renunți la ideea de a avea un copil, o călătorie întâmplătoare care îți reconfigurează viața și conceptul de iubire, o prietenie care te învață cum să te iubești pe tine.

La UNFINISHED LOVE STORIES căutăm povești de iubire reale, de‑o viață sau de o clipă, incomplete sau împlinite, pentru partener sau familie, despre prietenie sau identitate. Publicăm aceste povești pentru că ne unesc. Un text scris e o problemă pe jumătate vindecată – o spun psihologii și o spun autorii noștri după aproape fiecare text pe care îl declarăm final. „Ce bine mi-a prins toată experiența. Sper să și ajute pe cineva”. Așa că, dacă simți că ai o poveste care se vrea spusă, scrie-ne la editorial@unfinishedlove.com. 

Cum vezi nevoia unei astfel de platforme cu texte, într-un moment în care aplicațiile precum TikTok par cele câștigătoare? Mai citesc oamenii astăzi?

Într-adevăr, trăim în mare parte pe feeduri, chaturi, reeluri și ne luăm din ce în ce mai puțin timp ca să citim investigații sau reportaje de amploare. Deși e greu să te informezi din headlineuri și imagini izolate, cel mult poți afla o știre sau îți poți confirma întări o opinie.

Noi, jurnaliștii, ne dăm peste cap inventând tot felul metode de a împacheta informația mai atractiv, de o face mai digerabilă, mai ușor de parcurs și reținut. E greu să te iei la întrecere cu timpul care curge parcă tot mai repede și să-i convingi pe oameni să citească ceva la care ai muncit câteva săptămâni, uneori și luni de zile. Platforma noastră nu face excepție. Totuși, fiind vorba de experiențe personale, cred că oamenii o vor vedea ca pe un jurnal colectiv, vor fi atrași ca de o poveste care se completează cu fiecare eseu publicat.

Dincolo de partea profesională, ce ne poți împărtăși despre tine? Ce faci când nu documentezi, scrii sau editezi? Cum arată timpul tău liber?

M-am obișnuit ca timpul meu liber să fie dedicat tot proiectelor și oamenilor cu care lucrez. Prietenii îmi sunt de multe ori colegi și invers. Berile noastre se transformă în brainstorminguri, cafelele sunt ocazii să-ți dai și un status update, drumețiile sunt ca un teambuilding. Weekendurile recuperez ce nu apuc să fac în timpul săptămânii, dar se întâmplă și ca o zi de miercuri să mă găsească pe plajă și una de joi cotrobăind prin librării. Cam așa arată viața (mea) de freelancer.

În rest, când chiar îmi iau o pauză, îmi place să fac scufundări, să descopăr picturi murale pe străzile orașelor pe care le vizitez, să evadez în alte lumi când merg la festivaluri de film și teatru și să mă regăsesc citind pe prispa casei de la țară în care mi-am petrecut verile din copilărie. 

Cum este să primești povești de iubire ca full time job? – Într-un cuvânt: copleșitor. În sens bun. Am intrat în acest proiect din dorința de a învăța din poveștile altora, dar nu credeam că lecțiile vor fi atât de intense și atât de diverse. În poveștile trimise găsești înțelepciune, reziliență, dor, iubire de sine. Dincolo de întâmplări, acțiuni, învățăminte, scopul proiectului este să redea această diversitate a perspectivelor, ca un dialog între noi – cei care ne întâlnim pe platformă, fie ca autori, fie ca cititori. 

Ca freelancer sunt obișnuită să lucrez în cafenele, taxiuri, în aeroport, unde se întâmplă să se lege ideile sau să intre mesajele. De când cu acest proiect, opțiunile mi s-au restrâns considerabil, pentru că mă emoționează foarte tare poveștile la care lucrez. Încă nu simt că e socially acceptable să plângi în fața laptopului. În plus, ai nevoie de un anumit spațiu mental ca să te poți adânci cu adevărat într-un text și să fii cât mai util în editarea lui.

Cel mai frumos lucru pe care l-ai scris în ultima vreme: În ultimii doi ani, mi-am petrecut mare parte din timp într-un centru de refugiați. Parțial ca voluntar – am organizat un sistem educațional alternativ pentru comunitatea ucraineană –, parțial ca reporter. Textul meu preferat e despre ceremonia de absolvire a adolescenților ucraineni la care am surprins cel mai frumos curcubeu pe care l-am văzut vreodată. Și sub el cel mai entuziast și plin de viață dans al unor adolescenți care încep un nou capitol al vieții departe de casă, goniți de război. 

Cel mai frumos lucru pe care l-ai citit în ultima vreme: Evident, una dintre poveștile de pe unfinishedlove.ro. Un text despre o pisică albă și pufoasă ca un nor care toarce ca un tractor ucrainean. E un text care pornește de la (doar o pisică), dar atinge subiecte ca dedicarea unui partener și compromisurile de dragul omului iubit, identitate, (auto)salvare, război și un dor anticipat greu de pus în cuvinte, dar pe care autoarea textului ți-l lipește de suflet.

3 calități ale unui jurnalist bun, din punctul tău de vedere:  Lucrează în interesul public, sincer și responsabil

Știe să împartă – un subiect, resurse, cunoștințe

Își face propria rețetă de lucru, e autentic

Desertul preferat: brownie cu înghețată (în loc de felul principal)

Note to self: It’s not you, it’s me

–

Editor: