Olga Vintaniuc a trecut de-a lungul carierei sale prin mai multe etape profesionale, toate având legătura cu arta, „de care nu s-a despărțit niciodată”. Ne mărturisește astăzi că pentru ea nu există un job, ci multă pasiune: „eu nu muncesc cu adevărat, la modul că nu simt că „merg la muncă” și că zi de zi lucrează la puzzle-ul imaginii complete.

În prezent Director al Fundației Iacob Olga ne-a oferit perspectiva proprie asupra artei: ce înseamnă să fii artist, cum arată peisajul artistic la momentul actual în țara noastră și cum contribuie fundația în cadrul căreia activează la acesta. Mai multe despre călătoria Olgăi, de la picturile din copilărie până la profesionistul de astăzi, în acest interviu.

Olga, când ai luat prima dată contact cu arta? Cum a arătat copilăria ta și cum ți-a influențat aceasta viitoarea carieră?

O întrebare la care nu cred că se poate răspunde corect, pentru că nu știu dacă există un răspuns corect. Arta este omniprezentă, suntem înconjurați de ea din momentul în care apărem pe lume, o descoperim în detaliile unor obiecte aparent banale, în culori, forme, texturi, ba chiar și în funcționalitatea lor. O putem vedea pe coperta sau în interiorul unei cărți, în paginile unui ziar. Chiar și aspectul unor litere de titlu ne poate seduce estetic. O identificăm chiar și în natură.

Sigur, mi se poate atrage atenția că aici vorbesc prea generic, că mă refer la ideea de frumos sau de estetică, iar nu la cea de artă ca atare. Într-un fel este adevărat, arta nu se mai lasă condiționată de „frumos”, chiar dacă a rămas în spațiul semantic al esteticii (fie și una a „urâtului”, deși s-a dezis de ambele). Ideea mea este că luăm contact cu arta atunci când o vedem. Mă refer la modul că o vedem ca atare, că o recunoaștem, că ni se impune la nivel emoțional, că ne oprește din alunecarea aparent inertă în zgomotul de fond al cotidianului. Și atunci, da, ea ni se prezintă – iar noi o cunoaștem – inclusiv în afara artei prezentată formal ca atare. Ea se prezintă tuturor, dar fiecare va avea propria disponibilitate sau deschidere de a o primi. 

Copilăria mea? A fost plină de artă (în sensul în care am prezentat-o până aici), dar fiind lipsită de artă în sensul în care o înțelegem în mod convențional. Părinții mei nu erau interesați de acest aspect. Nu aveam tablouri sau desene pe pereții casei din copilăria mea. Nu erau nici măcar fotografii de familie puse în ramă. În cazul meu, arta s-a impus în mod „subversiv”, s-a insinuat, m-a sedus în taină. Aveam doar 6 ani (în clasa a doua), când am solicitat în mod hotărât să fiu lăsată la cursuri de pictură. Nici măcar nu-mi explic de ce. Ai mei nu s-au opus deloc, dimpotrivă. Îmi amintesc că atunci când aduceam acasă lucrările făcute la curs, le era greu să creadă că sunt făcute de mine. Asta nu înseamnă deloc că realizam lucrări nemaipomenite, ci că ai mei nu se așteptau ca eu să am vreo chemare sau pricepere în această direcție. Tata era jurist, mama avea studii muzicale.

Știm că ai lucrat în domeniul IT. Ce te-a făcut să te îndrepți spre artă? De unde această schimbare, care poate părea paradoxală la prima vedere?

Nu știu dacă pot spune că am lucrat în domeniul IT, cât în vânzări. Domeniul IT a fost doar o oportunitate contextuală pe care am folosit-o pentru a lucra în vânzări, și nu regret deloc că am făcut-o. Dar la fel de bine ar fi putut fi oricare alt domeniu. Ca să răspund, aș zice că nu m-am îndreptat din zona IT-ului înspre artă, ci că am investit în zona artei de care, de fapt, nu m-am despărțit vreodată, cel puțin nu din punct de vedere emoțional și ca preocupare personală, experiența mea de marketing din domeniul IT.

Într-un interviu anterior spuneai așa: „Nu sunt artistă! Nu în sensul în care sunt artiști cei pe care-i reprezintă Kulterra. Eu nu trăiesc din arta mea și nici pentru arta mea. Eu pictez pentru că am nevoie și pentru că îmi place”. Cum ai definit tu sau care sunt atributele care nu trebuie să îi lipsească unui artist? 

În primul rând prioritățile. Dacă ești artist doar pentru că ai talent și pentru că ai făcut o școală sau o facultate de profil – uneori poate chiar și cumva din inerție – atunci ești mai degrabă o persoană care are o pregătire în domeniu, dar nu tocmai un artist. În momentul în care, de exemplu, alegi să cheltuiești ultimii bani pe culori și pensule în detrimentul altor lucruri, pe care mulți le-ar numi ca fiind prioritare, ba chiar când alegi să mănânci mai ieftin pentru a rămâne cu bani pentru cele necesare atelierului, atunci ești mai aproape de ideea de artist. Poate sună prea romantic ce zic, dar chiar vorbesc serios.

Trebuie să iubești arta în aceeași măsură în care urăști (pentru că realizezi) neajunsurile unei vieți de artist. Trebuie să iubești ceea ce vrei sau simți că vrei și că trebuie să exprimi, în aceeași măsură în care vei urî toate versiunile imperfecte, „greșite”, adică acele momente în care simți că te-ai ratat, că ar trebui să renunți. Și totuși să nu o faci. Să mergi mai departe, fără a putea coborî arta din vârful priorităților tale. Culmea, asta nu exclude pragmatismul. Căci există și succesul, momentul în care vinzi, devii celebru, ești „cotat”. Dar aici aș intra prea mult în zona de vânzări, nu-i așa?

Cum te-ai descrie astăzi cuiva care nu te cunoaște, din punct de vedere profesional?

Ca pe cineva pentru care nu există cu adevărat „job”, cât pasiune. Da, oricât de mult sună a clișeu, în cazul meu este adevărat. Și sunt norocoasă că este așa. Îmi amintesc despre ce spunea Erwin Kessler, istoric al artei și directorul fondator al MARe/Muzeul de Artă Recentă, care spunea că el nu are concedii, pentru că asta ar presupune că muncește. Ori el nu muncește, el își urmează cu toată energia un vis.

În sens similar, eu nu muncesc cu adevărat, la modul că nu simt că „merg la muncă”. Tocmai de aceea pot dedica enorm de multă energie și extrem de mult timp în și pentru cele ce țin de profesie. Mi se pare esențial să nu ratez expoziții sau evenimente de profil, dar nu o fac doar pentru că este de maximum ajutor în ceea ce fac, ci și pentru că îmi place la modul cel mai natural. Îmi pot asuma multe sarcini deodată, doar pentru că nu le văd ca fiind diferite sarcini, cât ca pe niște piese ale unui puzzle care doar împreună alcătuiesc imaginea completă. Și, da, mă bazez enorm pe colaboratori de calitate.   

Au existat de-a lungul timpului artiști sau mișcări artistice care te-au influențat, în carieră sau în viața personală?

Cum am zis și într-un alt interviu, arta Ecaterinei Vrana a fost cea care m-a făcut să simt că trebuie să lucrez cu și pentru artiști. Dar nu vorbim doar despre artele vizuale. Muzica, dansurile populare și baletul clasic (le-am practicat la școală, timp de 12 ani), au, de asemenea, un cuvânt de spus. Ele țin, deopotrivă, de universul artistic, de cel al creativității, dar și de cel al efortului susținut, pe care îl presupun.

Timp de 4 ani ai fost Marketing Manager în cadrul MARe/Muzeul de Artă Recentă. Cum ai descrie experiența acelor ani? Care sunt cele mai importante lecții pe care le-ai luat cu tine, profesional vorbind?

Sentimentul că particip la un proiect inedit, fără precedent în România, (dacă ignorăm muzeul Simu, din perioada interbelică). Era acel privilegiu al „pionieratului”, cum anume „vinzi” un muzeu de artă privat? Galeriile au alt ritm, alte provocări. Un muzeu? Dincolo de investițiile în clădirea ca atare și în colecția proprie de artă, vorbim despre alt număr de angajați, despre alte tipuri de aprobări și autorizații, despre un program fix, despre alt consum de curent, căldură și apă, despre alt ritm al expozițiilor. Sună prozaic ce spun, dar la temelia oricărui vis se așează calculul distant și neutru al detaliilor pragmatice. Așa cum, și invers, puterea de a te înhăma la toate aceste activități se sprijină pe un vis. A nu se înțelege că eu m-am ocupat de ele. Dar le știam, cunoșteam costuri, cheltuieli curente, atât cât trebuia sau era necesar să le știu. Rolul meu era acela de a le face să fi meritat și să merite. Și sper că am făcut-o.

Foarte importantă, poate cea mai importantă, era echipa muzeului! Echipa curatorială, în primul rând: Erwin Kessler, care era și director fondator și care a conceput colecția permanentă, Carola Chișiu, curator-șef și conservator de artă, Ioana Șerban, Antonia Iordache și Cristian Vechiu – curatori, ei erau (și sunt) inima muzeului. Acolo se „fabricau” atât expozițiile temporare, cât și calendarul acestora. Acolo se punea la punct strategia complexă din spatele oricărei expoziții. Se identificau artiști, lucrări, muzee, galerii și colecționari de artă care puteau sau trebuia atrași ca parteneri. Costuri și logistică. Tot acolo se „prepara” birocratic tot ce înseamnă fonduri nerambursabile. Vorbesc la trecut, pentru că mă refer la perioada în care am lucrat eu acolo, nu mai sunt la zi cu sistemul actual.

Apoi este echipa custozilor. 

Pe atunci ea consta într-un număr relativ mic de tineri (de foarte tineri) studenți sau absolvenți de la Arte, de la Istoria Artei (inclusiv din cadrul Universității) sau de la CESI. Condusă de Robert Boghiu, șef custode (care este și acum în această funcție), această echipă asigura și asigură mediul, atmosfera din săli. Acei tineri deschideau și închideau muzeul. Lor le puteai cere detalii despre o expoziție sau despre lucrări. Silviu Dancu – PR, departamentul educațional coordonat de Ana Lăzărescu, Elena Ghițoiu, la Recepție/Shop erau Alina Dănescu, iar mai apoi Bogdan Afrasinei (ca să menționez doar responsabilii). Nu doar că te întâmpinau la recepție, dar se și implicau în partea de conținut a magazinului. Toată lumea părea că este „manager” în propria misiune, pentru că fiecare era invitat să aibă inițiativă. Și chiar o aveau. În fine, graficienii colaboratori care executau cataloagele sau chiar sigla (aici aș menționa rapid nume precum Anca Adina Cojocaru și Victor Bartiș, deși ar mai fi și alții ce și-ar merita nominalizarea aici). Echipa administrativă? Extrem de mica, dar de capabilă: Gabriel Popa și Cristian Tănase erau și presupun că sunt oamenii soluțiilor practice. 

Nu îl las ultimul pentru că este cel mai puțin important, ci pentru că nu era parte din echipă, ci cel care a făcut posibilă existența muzeului: Roger Akoury, om de afaceri, colecționar de artă, un visător pragmatic. 

Îmi cer scuze că m-am întins atât de mult, dar simt că este absolut important să-i menționez.

Experiența mea? Am avut șansa de a lucra cu acești oameni, dar și cu artiștii de talie români sau din alte țări care au fost expuși cu lucrări în muzeu. Martin Creed, Jeff Wall, Thomas Ruff, Gregor Schneider, Valie EXPORT sunt numele cu rezonanță internațională care îmi vin pe loc. Dar cel mai mult am avut șansa să învăț, să mă reinventez, să mă formez ca director de marketing într-un mediu pe cât de sofisticat și de pretențios, pe atât de revendicativ în plan concret, practic, ba chiar tehnic.  

A urmat apoi capitolul Kulterra Gallery. Cum te-ai adaptat noului rol în galerie? Ce ți-a venit cel mai ușor, având în vedere experiențele tale anterioare? În contrast, ce ți-a fost cel mai greu?

Evident, totul mi-a fost mai ușor. Era un alt tip de început, cu alt tip de provocări, specifice, dar experiența de la muzeu a contat enorm. În primul rând că am putut aduce cu mine o agendă de lucru și una, la fel de importantă, de contacte.

Dar dacă vrem să identificăm acel ceva care a fost mai greu, aș zice că este vorba despre profilul unei galerii, care, spre deosebire de un muzeu, funcționează într-un ritm mai alert, mai imediat, în timp ce muzeul se impune prin amploarea și complexitatea activității sale. Este un alt tip de „respirație”. Muzeul lucrează cu mult mai mulți artiști și nu vinde lucrări de artă (chiar dacă o poate face), cât le cumpără, în timp ce galeria este axată pe reprezentarea și impunerea pe piață a unui număr anume de artiști și de lucrări. 

Ce presupunea activitatea ta de zi cu zi? Cum arată „fișa postului” pentru tine?

Multă mișcare! Deplasare. Prezență. Consider esențial să fiu conectată la ceea ce se întâmplă „pe teren”, atât în zona artelor vizuale, dar și în cea culturală, în general. Vernisaje, lansări de carte, concerte, spectacole, performance, toate constituie „biroul” meu. Interesul meu nu este unul ce ține de mondenitate, ci unul care ține de onestitate. Față de mine în primul rând. Dacă vreau să dezvolt sau să realizez ceva în plan profesional găsesc că este corect să cunosc cu adevărat domeniul, adică să devin – din perspectiva mea – parte din el. Nu-mi place „munca de acasă”, cum s-ar zice. Și nimic nu se compară cu faptul de a cunoaște în mod nemijlocit un eveniment sau un om. Așa se face că aproape nu este zi în care să nu văd ceva nou sau în care să nu revăd ceva ce mi s-a părut important.

Cum ai descrie peisajul artei de la noi din țară, raportându-ne la artiști? Dar la public? Care sunt provocările în gestionarea unui muzeu de artă sau organizarea unei expoziții?

Cred că artiștii de la noi ar trebui să fie conștienți că se află în poate cea mai fastă perioadă pentru artă. Dacă mă opresc doar la București (și nu vorbim și despre alte centre importante, chiar competitoare precum Cluj, Timișoara, Oradea etc.) vedem că nicicând nu au funcționat atâtea galerii de artă private, vedem că există un muzeu de artă privat, că există case de licitații, că există un număr în creștere de colecționari de artă, că s-au organizat deja primele târguri de artă (ba chiar două simultan!). Arta de astăzi se poate exprima mult mai liber decât în alte epoci, ea reflectă dinamica unei societăți care – dincolo de auto-lamentarea noastră proverbială – a atins un anumit grad de complexitate, ba chiar de sofisticare. Năzuroși cum suntem, tindem să vedem părțile mai puțin plăcute, minimizând sau chiar ignorând creșterea și deschiderea chiar spectaculoasă din ultimii 10-15 ani. Și, da, arta este parte esențială în alcătuirea acestei complexități și în definirea acestei sofisticări. Artiștii, așadar, ar trebui să se ia mai în serios. Merită.

Gestionarea unui muzeu de artă este cu totul altceva decât organizarea unei expoziții. Nu am gestionat un muzeu, acesta era rolul Directorului General și al Fundației, dar așa cum spuneam mai devreme un muzeu de artă înseamnă și partea deloc seducătoare, dar inevitabilă, care ține de munca birocratică și administrativă. Desigur, și o expoziție poate presupune asta, mai ales dacă vorbim despre un concept care implică împrumutarea mai multor lucrări, de mai mulți artiști, din mai multe părți (muzee și galerii partenere, colecționari, ateliere sau proprietari). Dar nu putem compara, totuși, lucrurile. Aș spune că, totuși, ambele au nevoie de vizionarism, de curaj și de coerență.  

Care este povestea Fundației Iacob și cum ai ajuns parte din ea? Cum contribuie fundația la peisajul artistic de la noi din țară?

Fundația Iacob este mai mult decât un custode nostalgic al unei impresionant patrimoniu artistic produs și colecționat de Gheorghe și Viorica Iacob de-a lungul a cinci decenii. Ba chiar dimpotrivă, Fundația este instrumentul formal, dinamic, activ, prin care acest patrimoniu este deschis și se deschide spre societate și spre cei care iubesc arta. Când spunem „patrimoniu” tindem să ne gândim la ceva din trecut, arhivat și pus la păstrare. Doar că este o înțelegere limitată și grăbită a termenului. Și limbajul este un tezaur, un patrimoniu, dar este în continuă dinamică și mereu în transformări. Patrimoniul Fundației Iacob intră acum într-o nouă etapă a existenței sale, aceea de a-și vedea folosite din plin potențialul, versatilitatea, ba chiar de a și le descoperi. În perioada 5-30 aprilie 2024, Muzeul Național Brukenthal, găzduiește expoziția IN|SHADOW Viorica și Gheorghe Iacob, curatoriată de Ana Negoiță și Alexandra Runcan.

Peisajul artistic, ca să folosim această sintagmă, se va îmbogăți cu un nou vârf, pentru că un nou muzeu nu poate fi decât o nouă culme. Va căpăta un nou spațiu-reper pe harta Capitalei, un nou centru de întâlnire a celor interesați de artă. Muzeu care există înainte de a exista, deoarece prin campania pe care a desfășurat-o pentru producerea unei identități vizuale, a făcut parteneriate cu toate facultățile și universitățile de artă din țară. Am primit 31 de propuneri, de la tot atâția studenți din țară. Avem deja și un proiect câștigător. Există deja și ca spațiu de întâlnire, organizând lunar un prânz găzduit de doamna Viorica Iacob, la care, până astăzi au participat personalități din zona artei, a presei și a televiziunii, a literaturii etc. În fine, la atelierul din Malu Spart din Bolintin, pe malul Argeșului, acolo unde Gheorghe Iacob lucra din luna mai până în luna noiembrie, Fundația va realiza rezidențe pentru artiști și spațiu de cercetare artistică și de creație. Pe scurt, Fundația Iacob zidește: un muzeu, da, dar și un nou reper.

Care ar fi sfaturile pe care le-ai oferi tinerilor care își doresc un drum profesional în lumea artei?

Să îl urmeze dacă simt că este ACEL drum. Că este drumul lor. Și să-și asume că este o călătorie cu multe peripeții, ba chiar cu riscuri, dar și cu momente de euforie și de împlinire. Să nu se lase doborâți de un eșec și să nu uite că eșecul nu este definit de părerea unui galerist, a unui critic de artă, a unui curator sau a unui colecționar mai tipicar, ci doar de propriul abandon. Nu totul este frumos în artele frumoase, dar știm și că artele frumoase NU sunt despre frumos. Artistul este un „profet”, el strigă lumii păcatele și virtuțile acesteia, i le zugrăvește și i le întoarce ca pe o oglindă. Dar știm că deseori profeții sau proorocii erau izgoniți din propria țară.

De unde vine nevoia de a picta? – De nicăieri! De pretutindeni. Este un exercițiu de introspecție, de recuperare, de liniștire.

Ce simți în momentul în care pui pensula pe pânză? – Că sunt acasă, dar nu la mine acasă, ci un „acasă” oniric, ca dintr-un alt univers.

Artistul preferat: Ecaterina Vrana.

Parcursul tău în lume artei, descris în câteva cuvinte: Dorință, învățare, muncă, îndrăzneală, bucurie.

Cartea de pe noptieră: Chiar acum? Dan Pleșa („Miere neagră”). Recomand acest roman pentru cei care sunt născuți în preajma Revoluției. 

Cine sunt oamenii cu care te înconjori zi de zi? – Semizeii! Așa îi numesc eu pe cei care m-au învățat ceva, oamenii în prezența cărora simt că e oarecum minunat că sunt acolo. Sunt oamenii care mă ajută tocmai pentru că îmi permit să ajut.

–

Editor: