Iryna Vykhrestiuk este în prezent interpretă la Centrul Multidisciplinar AIDRom din Timișoara, unde îi ajută pe cei care au fugit din calea războiului de peste graniță să se simtă aici, în România, ca acasă.

Iryna a ajuns în România în urmă cu zece ani, după ce l-a întâlnit pe soțul său. Pentru că avea afaceri în Ucraina, călătoriile între România și țara ei natală erau dese. Izbucnirea războiului a surprins-o în Ucraina și la scurt timp și-a luat și o parte din familie și au venit în țara noastră pentru a fi în siguranță.

Pe lângă munca sa de interpret, Iryna este și voluntară în atelierele de pictură, organizate împreună cu colegii ei, pentru refugiați, unde arta e folosită ca un mijloc de terapie și alinare.

În acest interviu, Iryna ne povestește despre experiențele sale, despre provocările pe care le-a întâmpinat și despre cum a reușit să transforme aceste dificultăți în oportunități de a-i ajuta pe alții. Despre ce a motivat-o să se implice activ în sprijinirea refugiaților și cum reușește să găsească echilibrul emoțional în această muncă solicitantă, ne împărtășește în acest interviu, o poveste despre curaj, empatie și determinare.

Iryna, cu te-ai descrie pentru cineva care nu te cunoaște?

Sunt o femeie din Ucraina, unde am lucrat ca manager de vânzări și mi-am condus propria afacere. Nu prea îmi place să vorbesc despre mine, ci despre munca mea, despre ceea ce fac. Acum lucrez ca interpretă la Centrul Multidisciplinar AIDRom din Timișoara și îi ajut pe ucrainenii care au fugit din război și s-au stabilit în vestul României să se integreze mai ușor și să se simtă „acasă în România”, încurajând-i să își păstreze tradițiile și să le împărtășească cu comunitatea de aici.

Cum ai decis să vii în România și cum simți că te-a primit țara noastră?

În România am venit acum aproximativ 10 ani, după ce m-am căsătorit cu soțul meu, un român pe care l-am cunoscut la Kiev, unde el lucra de mai mulți ani. Bineînțeles că am păstrat tot timpul legătura cu familia mea și mergeam des în vizită în Ucraina.

Întotdeauna am luat cu mine o bucată din România atunci când am mers în vizită la familia mea și am adus o bucată din Ucraina de fiecare dată când m-am întors căci observat că sunt tradiții ucrainene din regiunea mea, care seamănă cu cele de aici. Am fost adesea surprinsă de cât de multe lucruri avem în comun și cât de puține știm unii despre ceilalți. De exemplu, atât românii, cât și ucrainenii sunt foarte respectuoși față de tradiții și obiceiuri, foarte ospitalieri și pun familia pe primul loc. Sărbătorile sunt momente speciale în ambele țări: Crăciunul și Paștele sunt sărbătorite cu mare fast, mâncare bogată și tradiții specifice. Colindele de Crăciun sunt o tradiție minunată pe care o împărtășim, iar masa de Paște cu ouă vopsite și mâncare tradițională este foarte asemănătoare. De asemenea, împărtășim pasiunea pentru mâncărurile tradiționale: borshul ucrainean – ciorba românească, holubțî ucraineni – sarmale românești.

Am găsit aici oamenii prietenoși și sinceri, deschiși la dialog și gata să ajute. Dar cea mai mare provocare pentru mine în România a fost învățarea limbii române, care nu este ușoară pentru ucraineni.

Ce ai simțit în momentul în care a izbucnit războiul, la tine acasă? Cum a fost pentru tine și cei dragi ție acea perioadă?

Când a început războiul, mă aflam în Ucraina, în vizită la rudele mele. Eram cu toții în stare de șoc și nu ne venea să credem că se întâmplă așa ceva. Vuietul sirenelor de avertizare a rupt liniștea obișnuită și ne-a trezit la o realitate pe care nici măcar nu ne-o puteam imagina. În acele momente, eu, ca toți ucrainenii, am simțit o teamă profundă și cu toții am sperat că totul va reveni curând la normal. Din păcate, lucrurile s-au înrăutățit și situația a devenit foarte periculoasă.

După ce am discutat cu soțul meu, am decis că mă întorc în România, iar sora și nepoata mea au venit cu mine pentru a fi în siguranță. Din păcate, alți membri ai familiei nu au putut pleca din diferite motive. În timpul călătoriei, am văzut multe persoane afectate care aveau nevoie de ajutor. Nu voi putea uita niciodată amestecul dureros de emoții care reflectau mizeria prin care treceau. Eram cu toții epuizați, dar când am fost întâmpinați cu multă căldură și generozitate de către români, speranța ne-a revenit.

Ce te-a determinat să vrei să îi ajuți pe cei care fugeau din calea războiului? Nu ți-a fost teamă? Cum te-ai mobilizat în acele momente?

Războiul ne-a arătat cât de fragilă este viața, dar și cât de puternic poate fi spiritul uman atunci când ne sprijinim unii pe alții. Știam limba la fel de bine cum știam ce înseamnă România, așa că am început imediat să-i ajut pe ucrainenii care veneau în număr foarte mare și care aveau nevoie de adăpost, de resurse de bază, de medicamente, dar care nu puteau comunica fără să cunoască altă limbă decât ucraineana. Am simțit că trebuie să fac ceva pentru ei, pentru că drumul lor nu se termina în România, ci doar începea și aveau nevoie de mult ajutor.

De atunci, am fost activă în lucrul cu refugiații din Ucraina. Primul ajutor pe care l-a dat a fost acela de a-i sprijini pe cei care doreau să ajute să afle de ce au nevoie de fapt oamenii care fugeau de război. Din iulie 2023, lucrez cu Asociația Ecumenică a Bisericilor din România – AIDRom, ca parte a echipei Centrului Multifuncțional din Timișoara. Am început ca educator social, învățându-i pe ucrainenii limba engleză și română și făcând activități culturale pentru copii. Acum sunt interpret, dar fac și voluntariat și îi învăț pe oameni cum să picteze cu acrilice. 

Care sunt cele mai mari provocări pe care le-ai întâmpinat în munca ta cu refugiații, și cum le-ai depășit?

Pentru mine, ca și pentru toți colegii mei din AIDRom, cel mai greu lucru este atunci când întâlnesc familii care au trecut prin traume incredibile și și-au pierdut speranța. Mulți dintre cei care fug din calea războiului sunt complet devastați, au traume profunde și teamă pentru viitor. Nu poți fi indiferent la ceea ce simt și trăiesc acești oameni.

Pe lângă asistența materială vitală, trebuie să le redăm demnitatea și să creăm un mediu în care să se simtă în siguranță și respectați. M-am bucurat foarte tare că în cadrul proiectului „Asistența refugiaților la centrul de tranzit Timișoara și sprijinirea refugiaților ucraineni”, derulat de AIDRom cu sprijinul UNHCR, în care și eu lucrez, oferim asistență materială, medicală, juridică etc., dar oferim și sesiuni de terapie individuală și de grup prin care îi ajutăm să se simtă în siguranță și să înceapă procesul de vindecare.

O altă provocare este integrarea în noua comunitate, pentru că e un proces de lungă durată și, din păcate, nu toată lumea înțelege că e nevoie de răbdare și efort susținut din partea tuturor. Mulți ucraineni se confruntă în continuare cu bariere lingvistice și culturale, ceea ce le face dificil accesul la servicii esențiale și la oportunități de muncă. Colegele mele care organizează cursurile de limba română ajută foarte mult însă pentru că nu doar îi ajută să deprindă instrumentele pentru a putea avea o conversație necesară în viața de zi cu zi, dar fac și adevărate ateliere de „orientare culturală”, ajutându-i să înțeleagă mai bine normele și valorile locale. 

Acum, faci voluntariat, învățând oamenii veniți din Ucraina și stabiliți în vestul țării să picteze cu acrilic. Ce rol joacă, din punctul tău de vedere, pictura și terapia prin artă? Cum îi ajută în mod concret pe acești oameni?

Atelierele de pictură pe care le organizăm la Centrul Multifuncțional AIDRom din Timișoara, sunt un mijloc foarte bun pentru a-i ajuta pe oameni să își exprime emoțiile și să găsească o formă de alinare prin artă. E o adevărată sesiune de terapie în grup prin care creăm un sentiment de apartenență și încurajam interacțiunile pozitive. Știu din propria mea experiență că pictura te ajută să te deconectezi, măcar pentru puțin timp, de la problemele curente, de gândurile apăsătoare pe care le ai. Multe dintre participante spun la finalul lecțiilor pe care le țin ca voluntar, alături de colega mea psiholog, că s-au simțit foarte bine și că au uitat puțin despre problemele lor, că nu s-au mai gândit dacă toată lumea este în viață și bine, ori dacă mai au sau nu unde să se întoarcă, că nu au mai simțit teama că tot ce au lăsat în urmă, inclusiv casele, sunt distruse.

Care ai spune că sunt cele mai mari nevoie ale oamenilor care trec prin astfel de traume? De unde consideri că ar trebui să existe mai multă susținere pentru ei?

Cred că aproape toți ucrainenii au acum nevoie de sprijin psihologic și emoțional. De obicei, prietenii și rudele se sprijină și se ajută reciproc, dar, în situația noastră, din cauza stresului constant, a problemelor nesfârșite care trebuie rezolvate, a fricii constante pentru viața și sănătatea familiei și a prietenilor, se întâmplă adesea să nu mai găsim puterea de a ne sprijini reciproc. În același timp, nu toți oamenii sunt deschiși să ceară ajutor de la un psiholog.

În această situație, terapia prin artă, mi se pare, este o mare oportunitate de a te ajuta pe tine însăți. În timpul cursurilor, ai ocazia să evadezi din toate problemele și grijile, să te simți liniștit. Iar la final, atunci când vezi că ai creat ceva frumos, îți crește și încrederea în forțele proprii, pentru că știi că poți învăța lucruri noi, că poți să te descurci bine și că ai talente și resurse de care nu știai sau pe care le-ai uitat. Această terapie prin artă îți dă putere să mergi mai departe. Iar când ai putere, îi poți sprijini pe cei dragi.

Care este impactul pe care aceste activități îl au asupra ta? Cum reușești să treci peste partea emoțională și să îi ajuți pe cei care au nevoie?

Cred că, în aceste vremuri dificile prin care trecem cu toții, fiecare ar trebui să facă tot ce poate. Ajutându-i pe ceilalți, ne ajutăm pe noi înșine. Când îi văd pe cei care au pierdut totul reușind să zâmbească din nou, să găsească un moment de liniște și să-și recapete speranța, simt că munca mea are un scop profund.

Este adevărat că nu reușim întotdeauna să facem tot ceea ce ne dorim, dar cred că ar trebui să încercăm întotdeauna să dăm tot ce avem mai bun, pentru că putem face atât de multe. De fapt, cred că esența umanității, care ne dă tuturor putere, este să fim alături unii de alții, indiferent de dificultățile cu care ne confruntăm.

La polul opus, care sunt satisfacțiile care vin odată cu voluntariatul și ajutorul pe care îl oferi?

Cea mai mare satisfacție o simt atunci când văd că ceea ce fac împreună cu colegii mei de la AIDRom aduce o schimbare pozitivă în viețile acestor oameni. De la zâmbetele copiilor în timpul activităților artistice, la bucuria celor care reușesc să se angajeze și să își refacă încet, încet viața. Pentru mine, fiecare mic succes este o dovadă a rezilienței umane și a importanței solidarității, care mă motivează să continui ceea ce fac și să fiu aici ca să ajut și să ofer sprijin celor care au nevoie.

Îmi place enorm să predau cursuri de pictură căci observ cum participantele se relaxează și pleacă de la cursuri inspirate și încărcate cu energie pozitivă. Pictura le ajută să se concentreze asupra momentului prezent, să-și distragă atenția de la problemele zilnice, chiar și pentru o scurtă perioadă de timp. Le ajută să aibă emoții pozitive atât de necesare pentru a face față provocărilor cu care se confruntă cei care au plecat din Ucraina. Am avut femei care nu pictaseră și nu desenaseră niciodată înainte și nu știau că pot face așa ceva. După ce au urmat cursurile mele, au început să deseneze și acasă, explorând diferite tehnici cu ajutorul cărora au creat lucrări minunate și unice. Este incredibil de motivant să văd cum arta le deschide noi orizonturi și le oferă o formă de exprimare și vindecare.

Ce sfaturi ai pentru cei care ar dori să se implice în voluntariat și să ofere sprijin comunității lor?

Cred că ar trebui să fim cu toții mai buni unii cu alții și, când avem ocazia și puterea de a-i ajuta pe alții, să o facem. Fiecare are ceva de oferit și dacă alegem tipul de activitate care ni se potrivește cel mai bine putem face o diferență semnificativă în viața celor din jur. În perioada aceasta din luna mai, în România se marchează Săptămâna Voluntariatului așa că invit pe fiecare să se implice, să își ofere timpul și abilitățile pentru a face o schimbare pozitivă în viețile celor din jur. Veți avea ocazia să întâlniți mulți oameni interesanți și minunați pe care altfel nu i-ați întâlni, să vedeți cu ce se confruntă alți oameni și să vă extindeți cunoștințele despre viață.

Care este mesajul pe care ai vrea să îl transmiți comunității The Woman, legat de voluntariat și implicare?

Femeile din comunitatea The Woman au puterea de a-i inspira constant pe alții și a conecta afacerile și relațiile de business, au puterea de a aduce schimbări pozitive și de a inspira și alți oameni să acționeze în mod similar și când vine vorba de voluntariat. De aceea, exemplul pe care îl dau femeile puternice, lider, antreprenoare, face o diferență reală în viețile celorlalți.

Voluntariatul nu înseamnă doar să oferi ajutor, ci mai ales să primești în schimb o mulțumire interioară profundă și un sentiment de împlinire. Este o modalitate extraordinară de a ne conecta cu ceilalți și de a aduce mai multă bucurie și speranță în lumea în care trăim. Fie că este vorba despre a petrece timp cu persoanele în vârstă, a oferi suport tinerilor în dificultate sau a sprijini refugiații și comunitățile vulnerabile, fiecare acțiune contează.

Vă invit să ne fiți alături ca voluntare în Timișoara, București, Iași, Galați sau alte orașe în care colegii din AIRom derulează acțiuni în care expertiza și simțirea voastră vor ajuta alți oameni să aibă speranță pentru mai bine.

–

Editor: